Unirea României cu Basarabia din anul 1918 a consemnat un avânt sportiv pentru noul stat. Fotbalul nostru a fost imaginea României Mari prin faptul că toate zonele ţării erau reprezentate de echipa naţională. Selecţionata tricoloră a debutat în plan internaţional în anul 1922, într-un meci cu Iugoslavia, apoi a căutat să capete notorietate la competiţii de anvergură. În contextul afirmării externe şi a entuziasmului interbelic, echipa naţională a participat în anul 1930 la primul Campionat Mondial de Fotbal găzduit de Uruguay. Povestea primului Campionat Mondial organizat de Federația Internațională de Fotbal Amator - FIFA, este una deosebit de interesantă, iar participarea României în competiție reprezintă un eveniment istoric cu totul deosebit, ținând cont de faptul că doar patru echipe europene au participat la turneul organizat în Uruguay. Italia, Spania, Olanda sau Suedia își manifestaseră la rândul lor dorința de a organiza competiția, cunoscut fiindu-le faptul că fotbalul electriza masele ca nici un alt sport, consacrându-se în perioada interbelică drept cel mai iubit sport din Europa. Fotbalul căpătase însă milioane de adepți și în America de Sud, devenind în scurt timp o adevărată religie pe acest continent. Uruguay avea la acea dată cel mai puternic lot din lume, câștigând titlurile la Jocurile Olimpice din 1924 şi 1928. Astfel, FIFA a ales Uruguay drept gazdă la congresul Federației din 1929, ținând cont și de faptul că ţara sărbătorea o sută de ani de la prima ei constituție, aceasta asumându-și inclusiv cheltuielile de transport sau de cazare ale echipelor participante. De asemenea, Uruguay se angaja să construiască și un stadion colosal cu ocazia acestui eveniment, uriașul Centenario (dedicat special fotbalului, fiind fără pistă de atletism) urmând a găzdui aproape 100.000 de suporteri și devenind astfel cel mai mare stadion din America de Sud. Pentru prima şi ultima dată în istoria Cupei Mondiale, ţările afiliate la FIFA au fost invitate să participe fără să fie nevoie de o rundă preliminară de calificare. FIFA a invitat toate cele 41 de țări membre la acea dată, însă faptul că multe națiuni nu au fost de acord cu alegerea făcută privind gazda competiției, a condus la boicotarea masivă a acesteia. Austria, Danemarca și Ungaria se numărau printre cele mai puternice națiuni fotbalistice de la acea dată, iar refuzul lor de a participa în competiția programată peste ocean, a determinat și alte țări să le urmeze exemplul. Germania, Austria, Cehoslovacia sau Elveția au respins la rândul lor categoric invitația din pricina călătoriei transatlantice, care ar fi durat patru săptămâni (dus-întors, exceptând durata competiției în sine), o perioadă prea lungă pentru jucătorii care riscau să-și piardă astfel locurile de muncă, într-o perioadă socio-economică marcată de Marea Crizaă economică din anul 1929. În plus, Marea Britanie, țara cu cea mai bogată istorie fotbalistică din lume, părăsise FIFA în 1928, din pricina unei dispute privind statutul jucătorilor profesioniști, rămânând astfel neinvitată în Uruguay. Așadar, pe 28 februarie 1930, dată la care țările invitate trebuiau să-și anunțe participarea, foarte puține țări își manifestaseră intenția, aspect ce punea în pericol organizarea competiției. Franța și Belgia au acceptat invitațiile în urma unor intervenții directe din cadrul conducerii FIFA, președintele Jules Rimet fiind și președintele Federației Franceze de Fotbal, iar vicepreședintele FIFA de la acea dată era belgianul Rodolphe Seeldrayers. Cu toate acestea, figuri importante din lotul Franței, precum fundașul Manuel Anatol sau chiar unul din antrenorii principali, Gaston Barreau, nu au acceptat decizia Federației Franceze de Fotbal și au refuzat participarea la turneul final din Uruguay. Celelalte două țări europene care s-au hotărât în cele din urmă să participe la controversatul turneu, au fost Iugoslavia și România, țări ce doreau să se afirme la nivel internațional și care nu fuseseră afectate la fel de grav de criza economică declanșată în 1929, precum Germania sau Italia.

Regele Carol al II-lea hotărăște participarea României

În cazul României, crucială a fost intervenția lui Carol al II-lea, ce se întorsese pe 6 iunie 1930 în țară redevenind Rege. Regele știa că participarea României la primul Campionatul Mondial de Fotbal ar putea majora prestigiul țării, o prestație reușită la Montevideo însemnând printre altele și un element de bun augur pentru viitorul domniei lui. Astfel, Carol lua decizia istorică de a trimite echipa naționalei la Campionatul Mondial, asigurându-se de faptul că jucătorii nu vor regreta deplasarea. Aceștia priveau posibila participare drept o aventură formidabilă, însă cu excepția lui Rudolf Wetzer, jucătorii selecționați de antrenorul Constantin Rădulescu, nu erau jucători profesioniști, temându-se astfel de posibilitatea pierderii locurilor de muncă. Regele a ținut să-i asigure personal că acest lucru nu se va întâmpla. În cele din urmă, 13 echipe urmau să participe la turneul final din Uruguay - șapte din America de Sud - Uruguay, Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Paraguay și Peru, 4 din Europa - Belgia, Franța, Iugoslavia și România și două din America Centrală și de Nord - Mexic și Statele Unite. Din pricina numărului mic de participanți, organizatorii au încercat să găsească o soluție prin care să ofere tuturor echipelor șansa de a juca măcar două meciuri, evitând astfel un sistem competițional care să facă turneul foarte scurt și care să trimită eventual echipele venite din Europa, direct înapoi, după doar un meci. Câștigătoarele celor patru grupe urmau să joace direct în semifinale, iar echipele sud-americane cele mai puternice Uruguay, Argentina și Brazilia au fost repartizate în grupe diferite, precum și cele patru echipe europene Belgia, Franța, Iugoslavia și România, pentru a se asigura accederea în semifinale ale celor mai bune echipe din competiție.

Pe 16 iunie 1930, lotul României se reunea la Timișoara și pleca pe un drum lung spre Genova. Un sponsor le oferise jucătorilor pâini şi brânză pentru drum, merindele trebuind să le țină de foame până în Italia - dovadă clară a faptului că nu erau respectate la acea dată necesitățile minimale ale sportivilor de performanță, ce însă trebuiau să ofere un randament bun și care sperau să nu-l dezonoreze pe Rege. Astfel, deși entuziasmul era foarte mare în tabăra jucătorilor români și a oficialilor, în frunte cu Regele Carol al II-lea, drumul spre Montevideo nu a început excelent, tricolorii ajungând cu greu la Genova - Italia. La Genova, delegația română s-a îmbarcat pe luxosul vas Conte Verde, iar la Villefranche-sur-Mer în Franța, sau îmbarcat și jucătorii naționalei Franței. Cu ei s-a urcat la bord și președintele FIFA, Jules Rimet, ce purta trofeul competiției în geamantan. La Barcelona în Spania s-a alăturat și lotul belgian, alături de arbitrul Jean Langenus. Pe 3 iulie 1930, vasul Conte Verde ajungea în portul din Montevideo, iar jucătorii aflați la bord au fost întâmpinați de salve de tun și uralele mulțimii adunate cu acest prilej. Inclusiv un drapel românesc putea fi zărit în portul uruguayan, aspect ce i-a emoționat profund pe tricolori. Zece zile mai târziu avea loc meciul de deschidere al campionatului, însă nu pe noul Centenario, cum ar fi trebuit, ci pe un stadion mai mic, deoarece construcția uriașului stadion nu a putut fi încheiată la timp de organizatori, din pricina ploilor masive. Acesta a fost inaugurat peste cinci zile mai târziu, pe 18 iulie. Cele 13 echipe au fost împărțite în 4 grupe, iar câștigătoarele grupelor urmau să joace în semifinale. Așadar, România nu-și putea permite nici un pas greșit dacă nu dorea să ajungă printre ultimele patru echipe ale lumii. Tricolorii au fost repartizați în grupa C, din care făceau parte Uruguay și Peru, iar atenția lumii s-a îndreptat astfel și asupra lor, trebuind să înfrunte cea mai puternică echipă din lume Uruguay, chiar la ea acasă.

România debutează cu victorie, spre surprinderea multor specialiști

Prima partidă a României s-a disputat împotriva echipei din Peru, pe 14 iulie 1930, în a doua zi a turneului. Meciul a avut loc pe stadionul Pocitos, în prezenţa a doar 2.549 de spectatori, iar tricolorii au putut face față cu brio presiunii exercitate de echipa sud-americană. Atacantul Adalbert Deșu a deschis scorul în chiar primul minut, iar România începea cum nu se putea mai bine turneul. Partida a rămas echilibrată până în minutul 70, când jucătorul peruan Plácido Galindo a fost eliminat de arbitrul chilian Alberto Warnken. Deși a reușit să restabilească egalitatea pe tabelă după doar 5 minute de la eliminare, echipa peruană a clacat spre final și a mai primit două goluri de la atacanții Constantin Stanciu minutul 79 și Nicolae Kovács minutul 89. Reușita tricolorilor a făcut senzație în presa românească, iar Regele Carol al II-lea considera victoria fotbaliștilor români, un motiv de mândrie națională. Echipa României nu doar că nu s-a făcut de râs, ci a dovedit că s-a putut familiariza rapid cu condițiile climatice de peste ocean, învingând o echipă sud-americană redutabilă. Al doilea meci al tricolorilor, a avut loc pe 21 iulie 1930, împotriva Uruguayului. Meciul sa disputat de această dată chiar pe stadionul Centenario din capitala Montevideo, în fața a 80.000 de spectatori. Fotbaliștii români nu erau obișnuiți cu o astfel de atmosferă incendiară, iar valoroasa echipă sud-americană a profitat din plin de susținerea spectatorilor. România a pierdut cu 4-0, dar termina totuși pe locul doi în grupă, în fața selecționatei din Peru și părăsea astfel competiția cu fruntea sus.